Îi plac zilele când nu moare nimeni!

602495_460111700693837_998117032_n

Este puternică! La muncă pune un nume morții. Este medic legist. Așa cum preoții botează o nouă viață, ea face botezul morții și… îi pune un nume. Atinge trupuri reci și citește moartea în petele cadaverice.

Acasă… este femeie! Îi plac diminețile petrecute în pat și cafeaua băută la prânz. Îi plac florile, vinul roșu și pantofii cu toc, băile cu spumă și muzica bună.

Îi plac zilele de duminică când se refugiază într-o carte, plimbările lungi și nisipul mării. Îi plac zilele când nu moare nimeni! Acelea chiar îi plac cu adevărat!

Te-ar mira dacă ți-aș spune că plânge? Că femeia care vede zilnic moartea, are nevoie de protecție?  De un bărbat care să îi ofere viață printre crâmpeie de moarte?  De brațe calde și buze fierbinți? De tine?

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !!!

Dragă tată,

M-ai iubit din clipa în care m-ai văzut! În primele luni m-ai iubit temându-te ca mângâierea ta să nu mă rănească. Eram fragilă, iar grija ta m-a făcut puternică, atât de puternică încât ai plâns pe umărul meu în ziua în care bunica nu a mai fost.

M-ai învățat să fiu independentă și m-ai sprijinit mereu. Mi-ai șters lacrimile și durerea mea se oglindea în ochii tăi. Mi-ai arătat ce înseamnă familia!

M-ai făcut să înțeleg că indiferent de momente și zile mai proaste, iubirea este necondiționată! M-ai făcut să mă simt importantă fără să devin răsfățată. Relația ta cu mama mi-a devenit model de longevitate.

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI  !

10397842_1589816467957687_5723927942242471032_n

Ghiocelul fricos

Era primăvară! Era o dimineață caldă, soarele era strălucitor, iar zăpada se topise aproape în întregime. Peste tot se auzeau glasuri de copii bucuroși, încărcați de energie și chipuri luminate de zâmbete. Odată cu natura, reveneau la viață și oamenii care fuseseră amorțiți de frigul iernii.

Mama-Ghiocel își deschidea petalele albe sub mângâierea razelor soarelui. Fiul-Ghiocel încă dormea sub un strat subțire de zăpadă.

-Dragul meu, e timpul să te trezești! îi spuse Tata-Ghiocel. Soarele este sus, iarna s-a terminat!

Dar Fiul-Ghiocel nu avea curaj să iasă din pământ. Acolo era cald și îi plăcea să doarmă, așa că în loc să se înalțe, el se ascunse tot mai mult.

-Nu te mai ascunde, mititelule! Nu trebuie să îți fie frică! Afară este așa frumos! îl încurajă și Mama-Ghiocel.

-Nu vreau să ies! Ceilalți Ghiocei mi-au spus povești despre lumea de deasupra pământului. Vreau să rămân aici unde sunt în siguranță!

-Ce povești? întrebară îngrijorați părinții.

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !

1972390_1015260361845632_2501950065405230191_n.jpg

 

Despre prietenii pierdute

Dacă am încerca să definim prietenia, ar fi nevoie de foarte multe paragrafe pentru că există mai multe stadii ale prieteniei. Momentele în care îți dorești să ieși la o cafea doar pentru a fi în compania acelui om sau îți schimbi planurile și preferi să îți aglomerezi programul doar pentru a avea mai mult timp cu o anumită persoană sunt cele care definesc cu adevărat o prietenie. Pentru că de timp are nevoie de fapt o prietenie. Oamenii nu rămân prieteni pur și simplu. Într-o prietenie trebuie să investești răbdare, înțelegere și mai ales timp.

555487_433175473387460_25267712_n.jpgSe spune că “prietenia este ca vinul: se face mai bună cu trecerea timpului”. Este adevărat că timpul întărește relațiile, tocmai de aceea prietenii alături de care crești vor ocupa mereu un loc special în inima ta, dar în aceeași măsură , timpul poate îndepărta oamenii dacă își pierd interesul pe parcurs. Pentru a rămâne profundă, o prietenie trebuie să treacă proba timpului, să rămână la fel de sinceră și să nu dezamăgească.

Oricât am nega, avem nevoie de prieteni cărora să le spunem bucurii, neliniști, gânduri… gânduri pe care de multe ori nici noi nu le putem înțelege sau defini, dar ne liniștim în momentul în care le spunem cu voce tare și nu rămân doar în mintea noastră.

Când pierzi un prieten bun, pierzi o parte din tine. E modul în care amintirile care te-au făcut să râzi cu lacrimi, devin triste și îți provoacă un gol în stomac.

Sunt multe motive pentru care pierdem oameni dragi din viața noastră: circumstanțe, distanță, orgoliu, greșeli cărora le dăm prea multă importanță și pentru care nu avem maturitatea necesară pentru a le depăși sau pur și simplu dezinteres. Când un astfel de lucru se întâmplă, timpul, care până atunci fusese cel care punea cărămizi pe zidul prieteniei, ne devine inamic. Pentru că așa cum timpul apropie oameni, tot el îi îndepărtează și mai mult când deja relația dintre ei nu era tocmai cea mai bună.

Când supărarea trece și îți este dor de oamenii pentru care nu ai luptat, atunci intervine orgoliul sau poate chiar nesiguranța în a aborda situația. Și așa pierzi oameni! Oameni pentru care ai făcut multe și care au fost la rândul lor acolo pentru tine ani la rând! Oameni pe care ai fi putut să îi ai lângă tine o viață și pe care i-ai pierdut într-o zi!

10805683_816660725038931_7284491324447572437_n.jpg

10 motive să zâmbești

1. Pentru că respiri singur! Da, ai citit bine! Sunt studentă la medicină şi faptul că am văzut atâția oameni intubați m-a făcut să realizez cât sunt de norocoasă că pot respira singură. Oamenii au, de obicei, revelații după ce ies din comă, aleg să îşi trăiască viața diferit. Proximitatea propriei morți îi face să devină mai plini de viață ca niciodată. Nu aştepta să ajungi acolo! Zâmbeşte pentru că respiri!

tea2. Pentru că în drum spre casă ploaia te-a udat până la piele! Acum ceva timp am ales să merg prin ploaie cu o prietenă într-o zi de vară. Am râs cu atâta poftă atunci! Fă, totuşi, un duş fierbinte atunci când ajungi.

3. Pentru că un necunoscut a ales să piardă metroul lui, ca să te ghideze pe tine să îl iei pe cel corect! Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des, oamenii au devenit mult prea grăbiți. Mulțumesc din nou, străine! Am ajuns cu bine la gară!

4. O carte bună, pătura ta moale, o lumânare parfumată şi o cană cu ciocolată caldă! Oferă-ți astfel de momente care te vor face să zâmbeşti!

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !

Domnule, pentru mine atitudinea contează!

Când teama te copleșește, iar cuvintele îți îngheață pe buze, lasă-ți ochii să vorbească în locul tău! Ei știu mai bine ce să spună! Și, uneori, spun lucrurile atât de bine… încât ți se pare că sângele îți fierbe, tu plutești, apoi amețești de emoție. Așa te îndrăgostești! Dar până acolo? Ce ne face concret să ne îndrăgostim, pe noi, femeile, considerate de multe ori atât de capricioase? E simplu! Atitudinea!

552127_433174950054179_1706166925_n.jpgNu contest faptul că un cap frumos în vârful unui corp armonios ne va atrage atenția, dar atitudinea este cea care va concretiza sentimentul sau îl va spulbera. Fiecare femeie caută atitudinea care să i se potrivească și care să îi ofere doza aceea de emoție necesară nașterii celebrilor fluturași în stomac.

Domnilor, fiți naturali! (Valabil și doamnelor!) Aveți calitățile voastre, sunteți suma unor realizări importante și aveți multe de oferit! Dacă femeia de care v-ați îndrăgostit nu vede toate aceste lucruri, este greșeala ei! Nu vă străduiți prea mult și nu încercați să fiți ceea ce nu sunteți! Da, poate veți cuceri femeia dorită, dar nu o să puteți să jucați toată viața rolul asumat și așa veți ajunge la despărțire.

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !

Suflet călător, din când în când, întoarce-te acasă!

Ți s-au luminat ochii când m-ai găsit în casă. Veneai obosit de la prea mult „alergat”, dar oboseala s-a risipit pentru că în jur aveai nepoții: doi mai mici, pe care îi ai mereu alături, și pe mine, mai mare și cam scumpă la vedere.

Când ți-am sărutat obrajii arși de soare, mi s-au afundat buzele: „Ce-ai mai slăbit, tataie…”

Am stat cu toții la masă și am povestit. Ți-am amintit iarna când ți-ai pus toți nepoții pe o sanie mare și ai mânat calul prin zăpadă ca să ne plimbi. Eram mică atunci și voiam tot mai repede, iar tataie alerga prin zapadă pe lângă cal. În alt an… ne-ai dus la pădure să adunăm fragi.

La un Crăciun, pă1800205_816660735038930_6644197679172594892_npușile mele au primit leagăn și pătuțuri din mâinile lui tataie, dar nu a vrut nicio mulțumire, pentru că erau din atelierul lui Moș-Crăciun. Mulțumirea lui tataie era zâmbetul meu, zâmbetul nostru, al nepoților lui. Pentru noi erai mereu neobosit!

Sărut-mâna, tat
aie, care, în loc de rămas bun, mereu când plec, mă-ntrebi când mă întorc!

Am crescut învățând să fiu puternică, independentă și să nu-mi fie niciodată teamă de cuvinte. Nu am fost un copil răsfățat, poate doar cu multă iubire. Tata nu mă lăsa niciodată să mă rușinez în fața adulților și își propusese să mă vindece până și de frica de întuneric. De la tata am moștenit curajul și încrederea, iar de la mama… sensibilitatea.

Ea este cea care m-a învățat că plânsul nu înseamnă slăbiciune, iar lacrimile au scop curativ. Îmi citea „Trei, Doamne, și toți trei!” sau „El-Zorab” și plângeam împreună. Am pus-o să mi le recitească de atâtea ori… încât le recitam din memorie înainte să ajung la școală. Nu m-a ferit de realitate, m-a lăsat să o simt prin literatură, pentru a fi pregătită pentru maturita
te. Înainte de culcare… îmi cânta „Mama”. Versurile sunt ale lui Coșbuc, linia melodică nu știu de unde o învățase. Iubeam să adorm așa, cu liniștea transmisă de vocea caldă a mamei.

 

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !