Fragilitate

Gândul care m-a speriat întotdeauna, poate chiar la nivel patologic, a fost cel legat de moartea unei persoane dragi. Ideea de a pierde printre degete viața cuiva pe care îl iubesc m-a cutremurat de fiecare dată. Nu am înțeles niciodată teama de cadavre. Poate de aceea nu am avut vreo problemă când am făcut prima disecție la facultate. Însă mă îngrozeşte visceral proximitatea morții cuiva apropiat!

13092143_1716192341986765_548032638073136482_n

Am avut uneori discuții cu prietenele despre rolul de mamă. Fiecare avea temerile ei în ceea ce privește acest capitol din viață: teama de a greşi în educația celui mic sau de a nu comunica suficient cu el din cauza lipsei timpului. Pe mine, cu siguranță, m-ar speria fragilitatea lui. M-aş considera în fiecare secundă responsabilă de viața lui. Devin câteodată exagerat de protectivă cu cei dragi. Nu sunt posesivă sau obsedată de control, doar protectivă!

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !!!

Mâinile bunicii

– Vlăduț, trezește-te! E timpul să mergem la bunica! spuse mama cu un glas dulce, mângâindu-i băiețelului părul cârlionțat.

 – Mergem în vizită? întrebă cel mic cu ochii încă mijiți de somn.

Da! Bunica ne așteaptă la masă.

Vlăduț se ridică din pat și ajutat de mămica lui își îmbrăcă hăinuțele. Pe drum el privea din mașină câmpurile întinse, pictate în verde crud.

Bunica îi aștepta în grădina plină de flori. Sub nucul bătrân masa era pregătită. De îndată ce bunica îl zări pe Vlăduț, întinse brațele spre el:

 – Vino, dragul meu, că tare dor mi-a fost de tine!

Băiatul îi sări în brațe și îi sărută obrajii arși de soare.

 – Și mie mi-a fost dor să te văd, bunico!

Atenția băiețelului se îndreptă apoi spre mâinile bătrâne ale bunicii. Le privea cu ochi mari și le compara cu ale mamei sale.

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !!!

10007240_1473114162961252_607516593439546506_o

Cum am decis să mă aștern pe hârtie…

Principalul motiv pentru care am hotărât să îmi fac un blog a fost dorința de a fi citită de oameni. Pe lângă satisfacția pe care mi-a oferit-o scrisul toată viața, fiind singura mea terapie, pe lângă prezența prietenilor, în momentul în care am început să public în diverse reviste am descoperit un fel de dependență de a intra în sufletele oamenilor. Momentul în care primesc confirmarea că cineva a citit o frântură din mine, mă umple de energie, mă încarcă şi îmi oferă o satisfacție care nu seamănă cu nimic altceva.

12819421_1056011411103860_8136505891322071554_o
Aşa a apărut „Fugind de efemer”, blogul meu. Treptat am descoperit o altă bucurie pe lângă prezența oamenilor acolo: interacțiunea cu ei. E fascinant să vorbeşti cu oameni pe care nu i-ai cunoscut şi poate nu o să-i cunoşti niciodată. Sunt minunate mesajele în care îmi spun cum i-au atins postările mele şi ce sentimente le-au trezit.

Deși am scris din primii ani în care am învățat literele, de când am acest blog am început să o fac organizat. Sunt mult mai atentă la lucrurile care se întâmplă în jurul meu, le acord importanța pe care o merită. Nu trec pur și simplu peste cuvinte. Acum le rețin, le notez. Când îmi place ceva, meditez asupra lui câteva zile, îl țin acolo în mine să se muleze după gândurile mele și când ajunge în forma finală, îl împărtășesc cu voi.

Nu îmi pot impune să scriu. Niciodată nu am putut să o fac. Uneori trec zile în șir în care nu scriu nimic și alteori mă prinde dimineața printre rânduri. Am nevoie de câteva lucruri atunci când scriu: o ordine desăvârșită în jurul meu, liniște perfectă sau doar muzică instrumentală în surdină și mai ales starea de spirit necesară. Nu pot scrie dacă sunt euforică. De la un anumit grad de fericire, nu mă pot așeza să scriu. Trebuie mai întâi să îmi epuizez fericirea.

Am un loc în care reușesc totuși să o fac oricând: grădina mamei. Cumva, acolo, cuvintele curg de la sine!

 

11040404_1593147250957942_2121089917676853977_o

„Confesiunile” unei prietene

Timp de patru ani mi-a fost colegă de liceu. O vedeam aproape zilnic în prima bancă, pe rândul de la fereastră. Era sensibilă, amuzantă, dar cumva am rămas doar colege, nu am trecut pragul prieteniei.

12828477_1744572155761813_6495962142512377864_o

Foto: Daniela Albăstroiu

După patru ani de când am terminat liceul, ea, Bianca Maria Marcu, și-a publicat prima carte. Așa am descoperit-o, prin „Confesiunile” ei. Pasiunea comună pentru literatură și scris ne-a apropiat.

Mi-aș fi dorit să o descopăr mai devreme, dar tind să cred că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple!

Continuarea o găsiţi AICI !!!

Fugind de efemer

Zilele trecute am primit un mesaj în care cineva mă întreba: „Unde evadezi când citeşti?”. Mi-a plăcut atât de mult întrebarea, încât i-am promis că îi voi răspunde printr-un articol.

13087658_1088963757808625_5953498478754636922_nPrima oară când am intrat în contact cu o carte eram atât de mică, încât nici nu ştiam să citesc. Mama mea a fost cea care m-a învățat să le iubesc. Când mi-a citit „El-Zorab” şi „Trei, Doamne, şi toți trei” am plâns şi mi-au plăcut atât de mult, că am pus-o să mi le recitească până când le-am memorat. Eram un copil, abia mersesem de câteva ori la grădiniță, dar mama m-a făcut să le înțeleg profunzimea. Apoi mi-a citit „Heidi, fetița munților” pe care am recitit-o singură atunci când am mai crescut puțin. Mamei îi datorez felul în care am învățat să evadez atunci când citesc. Ea a fost cea care m-a făcut să îmi imaginez fiecare cadru, loc, peisaj pe care îl găsesc într-o carte şi tot ea m-a învățat cum să trăiesc emoțiile personajelor ca şi cum ar fi ale mele.

Continuarea o găsiţi AICI !!!

Duce oamenii și nu îi mai întoarce!

Mereu mi-au plăcut poveștile din trecut, poveștile reale, despre viață, despre oameni. Poveștile bătrânilor sunt autentice, te transpun în alte vremuri. Această poveste este despre o bunică. Nu este bunica mea, ci a unei persoane dragi. Este despre iubirea ei din tinerețe, iubire care nu s-a împlinit niciodată.

Această bunică a fost cândva tânără, cu părul lung, aranjat în bucle, curtată de flăcăi la baluri, atunci când mergea însoțită de tatăl ei. La un astfel de bal l-a cunoscut pe el, alesul inimii sale. Era înalt, brunet și cu ochii verzi. S-au plăcut reciproc, dar drumurile li s-au despărțit, ea a plecat la oraș la o mătușă văduvă, el a rămas acasă, bolnav de plămâni.

531216_418442691527405_2130243820_nAcolo era la fel de curtată, un procuror chiar îndrăgostindu-se de ea. Bărbatul își dorea să o ia de soție și să îi cunoască părinții. Ea însă nu îl plăcea. Când el a întrebat-o cu ce se ocupă tatăl ei, aceasta a răspuns: “Duce oamenii și nu îi mai întoarce!”. I-a explicat că este gornist la înmormântări. Tânărului i-a plăcut replica ei și trebuie să mărturisesc că și mie! A venit apoi să îi ceară mâna de la mătușa la care locuia, dar după plecarea lui, mătușa a certat-o și a lovit-o. Era inadmisibil ca o fată venită de la sat să aibă astfel de pețitori, iar ea trebuia să își vadă lungul nasului.

Într-un târziu s-a întors acasă, dar nu a fost lăsată să se mărite cu cel pe care îl iubea. Un bărbat care suferise de o boală la plămâni nu prezenta atunci garanție. Ar fi putut să moară oricând, iar viitorul ei ar fi fost compromis. Așa că “glasul pământului”, cum ar spune Rebreanu, a fost cel care a dictat. Astfel că ea a trebuit să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a plăcut. Era ursuz, iar ea fusese întotdeauna o fire veselă. În ziua nunții, acesta i-a dat prima palmă, pentru că pregătirile ei duraseră prea mult, iar el o așteptase. A vrut să pună punct atunci, dar a trecut peste. S-a măritat și și-a respectat bărbatul așa cum a fost, crescându-și cu iubire copiii și apoi nepoții, păstrându-și totuși bucuria de a trăi.

Vremurile și educația de atunci erau diferite. Cuvântul tatălui era sfânt. Femeile ar fi meritat un alt destin și să li se permită să își aleagă bărbatul!

 

Suntem nemuritori până în ziua în care murim! La fel ca amintirile!

Mi s-a părut că mă priveai în ochi, dar am tăcut! Uneori când sufletul îmi urlă… este mai bine să tac și să aștept. O fărâmă din mine moare atunci, dar va renaște odată cu primul cuvânt pe care ți-l voi spune! Până atunci… tac!

Nu-i așa că-mi auzi tăcerea? Nu-i așa că rătăcești în căutarea mea? Nu-i așa că te amăgești cu nemurirea? Suntem nemuritori până în ziua în care murim! La fel ca amintirile!

Îți amintești ziua în care m-ai citit pentru prima oară? Îți amintești ziua în care Universul a gravitat câteva minute în jurul rândurilor mele? Sau ziua în care ai trecut cu privirea peste trupul meu ca și când aș fi fost o umbră în mulțime?

10294287_1015645081807160_800200772683887335_nM-am aruncat în uitare ca să mă regăsești în amintire! Într-o amintire vie! Mă întunec în depresii ca să mă poți ridica prin zâmbete! Altfel cum ai continua să speri la nemurire? Depresiile ar deveni ale tale și nemurirea s-ar termina înainte să înceapă!

Nu mă cunoști! Nu ai avut ocazia! Poate nu mă vei cunoaște niciodată! Te-am căutat cândva, dar ai dispărut odată cu ploaia și noaptea. Și până la urmă de câte ori m-ai căutat tu pe mine? Printre idealuri și vise, ți-aș fi putut fi muză? Sau cortina ar fi căzut înainte de a se încheia spectacolul?

E târziu. E întuneric și liniște. Undeva pe Pământ ești tu. Nu mă aștepta! Dacă mă vei dori, nu mă vei recunoaște venind. Continuă să trăiești în iluzie! Îți voi fi catharsis când mă vei întâlni, iar tu îmi vei fi nemurire… acea nemurire pierdută!

Noi… ne pierdem în fiecare zi printre gânduri! La fel ca amintirile!