Suflet călător, din când în când, întoarce-te acasă!

Ți s-au luminat ochii când m-ai găsit în casă. Veneai obosit de la prea mult „alergat”, dar oboseala s-a risipit pentru că în jur aveai nepoții: doi mai mici, pe care îi ai mereu alături, și pe mine, mai mare și cam scumpă la vedere.

Când ți-am sărutat obrajii arși de soare, mi s-au afundat buzele: „Ce-ai mai slăbit, tataie…”

Am stat cu toții la masă și am povestit. Ți-am amintit iarna când ți-ai pus toți nepoții pe o sanie mare și ai mânat calul prin zăpadă ca să ne plimbi. Eram mică atunci și voiam tot mai repede, iar tataie alerga prin zapadă pe lângă cal. În alt an… ne-ai dus la pădure să adunăm fragi.

La un Crăciun, pă1800205_816660735038930_6644197679172594892_npușile mele au primit leagăn și pătuțuri din mâinile lui tataie, dar nu a vrut nicio mulțumire, pentru că erau din atelierul lui Moș-Crăciun. Mulțumirea lui tataie era zâmbetul meu, zâmbetul nostru, al nepoților lui. Pentru noi erai mereu neobosit!

Sărut-mâna, tat
aie, care, în loc de rămas bun, mereu când plec, mă-ntrebi când mă întorc!

Am crescut învățând să fiu puternică, independentă și să nu-mi fie niciodată teamă de cuvinte. Nu am fost un copil răsfățat, poate doar cu multă iubire. Tata nu mă lăsa niciodată să mă rușinez în fața adulților și își propusese să mă vindece până și de frica de întuneric. De la tata am moștenit curajul și încrederea, iar de la mama… sensibilitatea.

Ea este cea care m-a învățat că plânsul nu înseamnă slăbiciune, iar lacrimile au scop curativ. Îmi citea „Trei, Doamne, și toți trei!” sau „El-Zorab” și plângeam împreună. Am pus-o să mi le recitească de atâtea ori… încât le recitam din memorie înainte să ajung la școală. Nu m-a ferit de realitate, m-a lăsat să o simt prin literatură, pentru a fi pregătită pentru maturita
te. Înainte de culcare… îmi cânta „Mama”. Versurile sunt ale lui Coșbuc, linia melodică nu știu de unde o învățase. Iubeam să adorm așa, cu liniștea transmisă de vocea caldă a mamei.

 

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !

 

Anunțuri

Nu am nervii slabi, dar ce-i prea mult e prea mult!

Tren, a doua zi de Crăciun. Mă întorceam de la munte cu cinci prieteni. Trenul fusese aproape plin majoritatea drumului, iar spre seară se mai golise. Ațipisem, când încep să aud lovituri și țipete din senin. Deschid ochii și observ că urcase un tătic cu feciorul lui. Băiatul, simpatic foc! Atunci când tăcea! Se așezaseră în spatele meu și cel mic vorbea tare și când nu vorbea, țipa sau lovea cu picioarele în scaunul meu. Nu am zis nimic. E copil, mi-am spus.

Nu mă înț417206_433173626720978_893999521_n (1)elegeți greșit, nu am nervii slabi. Mama mea e educatoare și am mers de câteva ori la grădiniță cu ea. Verișorul meu are aproape 4 ani. Știu că unii copii sunt neastâmpărați, dar ceea ce mă uimea era faptul că tatăl nu îi atrăgea atenția absolut deloc. Eu și prietenii mei rezistam eroic, până când unul dintre noi nu a mai putut și i-a spus tăticului: „Scuză-mă, știu că e copil, dar în atâtea ore nu te-am auzit să îi atragi măcar o dată atenția”. Replica tăticului aproape ne-a lăsat pe noi fără replică. S-a plâns că și pe el îl deranjează că prietenul nostru, care devenise vocea poporului sau, mai bine zis, a vagonului, rulează pagini de internet pe telefon. Exact! Articolele pe care le citeam noi pe telefoane păreau a fi, într-adevăr, deranjante. Mai să ne bufnească râsul. La trei rânduri mai în spate, o doamnă care îi dăduse dreptate amicului meu capitulase resemnată: „Nu ai cu cine!”.

 

CONTINUAREA O GĂSIȚI AICI !