Despre puterea unui “iartă-mă”

Am crescut învățând să fiu puternică, independentă și să nu-mi fie niciodată teamă de cuvinte. Nu am fost un copil răsfățat, poate doar cu multă iubire. Tata nu mă lăsa niciodată să mă rușinez în fața adulților și își propusese să mă vindece până și de frica de întuneric. De la tata am moștenit curajul și încrederea, iar de la mama… sensibilitatea.

11215951_900837939954542_1855376515_nEa este cea care m-a învățat că plânsul nu înseamnă slăbiciune, iar lacrimile au scop curativ. Îmi citea „Trei, Doamne, și toți trei!” sau „El-Zorab” și plângeam împreună. Am pus-o să mi le recitească de atâtea ori… încât le recitam din memorie înainte să ajung la școală. Nu m-a ferit de realitate, m-a lăsat să o simt prin literatură, pentru a fi pregătită pentru maturitate. Înainte de culcare… îmi cânta “Mama”. Versurile sunt ale lui Coșbuc, linia melodică nu știu de unde o învățase. Iubeam să adorm așa, cu liniștea transmisă și vocea caldă a mamei.

Spuneam “te rog” și “mulțumesc” când era cazul, chiar și “te iubesc” spuneam cu mare ușurință, pentru că eram înconjurată de iubire, dar nu reușeam să spun “iartă-mă” atunci când greșeam. Pur și simplu cuvintele nu voiau să iasă. Îmi recunoșteam vina, îmi asumam consecințele, dar mă blocam în momentul în care trebuia să îmi cer iertare. Eventual spuneam “scuze” și încercam să schimb subiectul. Nu înțelegeam de ce mama insista cu acest lucru. Când am crescut am înțeles. Îți poți cere scuze atunci când calci pe cineva pe picior în autobuz, când ajungi târziu la o întâlnire, dar trebuie să îți ceri iertare atunci când greșești cu adevărat. Copila de atunci se temea de “iartă-mă”, pentru că știa cât este de important, dar nu înțelegea de ce.

Omul de lângă tine trebuie să simtă că regretul tău este real. “Iartă-mă” nu îți lezează orgoliul și nu îți murdărește demnitatea, ci îți înnobilează sufletul.

Un copil nu trebuie învățat doar să mănânce frumos și să își facă temele la timp. Are nevoie să învețe să simtă, să se exprime, să fie încrezător și să aibă compasiune… să știe să fie curajos, dar precaut, să lupte, dar să nu rănească, să iubească și să ceară iertare atunci când a greșit.

Mai e mult până ajungem?

Îmi place să merg cu trenul. Îmi place să văd oamenii citind în tren, vorbind între ei mai mult ca niciodată, luând o pauză de la ritmul rapid al vieții pentru a privi pe fereastră. Îmi place să-i aud cum vorbesc la telefon cu cei dragi, spunându-le că sunt bine și cât mai au până ajung.

1800205_816660735038930_6644197679172594892_nDin acest motiv mi-a plăcut mereu să plec în vacanță cu trenul. Mereu este prezentă curiozitatea întâlnirii colegilor de călătorie… și am fost norocoasă pentru că mereu am întâlnit oameni interesanți: cupluri de oameni frumoși, bătrâne cu povești din vremuri în care eu nici nu eram născută sau o tânără și mama ei care îmi mângâiau auzul vorbind în franceză.

Chiar dacă uneori călătoriile durează mai mult decât ar fi normal și apare adesea întrebarea „Mai e mult până ajungem?”… e plăcut să mergi cu trenul. Să zaci câteva ore cu o carte în mână sau privind pe fereastră este relaxant și poate fi odihnitor dacă ne dăm voie să nu mai fim presați de timp. Astfel putem transforma o necesitate într-un moment de plăcere!

417206_433173626720978_893999521_n (1)

Chipul curat al actorului

Articol publicat în ziarul Gazeta Românească

Eram în liceu când am descoperit cu adevărat teatrul. Îmi amintesc și acum că am plâns. De pe scenă cobora atâta emoție, încât lacrimile au curs inevitabil. Un prieten mi-a înmânat o batistă și mă privea îngrijorat, dar eu eram mai bine ca niciodată. Teatrul este singurul loc în care trăiești la intensitate maximă o poveste care nu este a ta, dar îți devine pentru că actorii te învață ce înseamnă catharsis.

În aceeași săptămână am fost rugată să scriu un scurt articol despre piesă pentru revista liceului. Spuneam atunci că sunt necondiționat și irevocabil îndrăgostită de teatru. Așa am rămas! Am început de atunci să iubesc să fiu în sală și de fiecare dată când merg îmi reamintesc de ce îmi place atât de tare.

Treptat am descop10624702_816678111703859_3776935453459754677_nerit un alt lucru: chipul actorului. Analizam actorii pe scenă, atunci când îi vedeam întâmplător pe stradă sau în fotografiile de pe internet. Sunt diferiți. Dacă îi vezi într-o mulțime îți atrag atenția, nu pentru că sunt persoane publice și îți oferă senzația că îi cunoști, ci pentru că radiază. Sunt diferiți pentru că arta își pune amprenta pe chipul lor.

În orice circumstanță își păstrează puritatea, iar chipul lor pare curat, alb, candid. Au o strălucire aparte, iar gesturile lor sunt lente și delicate… poate pentru că sunt obișnuiți să atingă suflete zilnic.

Ochii lor spun povești netrăite nici chiar de ei, dar simțite în totalitate. Privirea lor este intensă, iar zâmbetul este molipsitor. Talentul lor te aduce pe tine, spectatorule, într-o altă lume în care râzi sau plângi, iar veridicitatea sentimentului este unică.

Deși muncesc atât, pe scenă par neobosiți, pentru că acolo nu mai sunt ei. Sunt personajele pe care le-au exersat până și în somn și ale căror trăiri le-au înțeles mai bine decât pe ale lor. Ei uită de propriile lacrimi pentru a zâmbi în fața ta sau își lasă acasă fericirea pentru a plânge când personajul este trist.Se abandonează pe ei pentru a dărui emoție, sensibilitate, artă.

Pe chipul lor reînvie povești vechi, iar buzele lor rostesc cuvinte adormite. Spectatorule, du-te mai des la teatru! Aplaudă mult, până te ustură palmele! Actorii se hrănesc din aplauze! Plecăciuni, spirit nemuritor!

Ce simți când te întorci acasă?

Ce simți când te întorci acasă?  1455972_627232840648388_335715402_n

Bucurie, emoție, nerăbdare?

E mai mult de atât! Deși e drumul pe care te-ai întors de atâtea ori, observi ceva nou de fiecare dată. Un copac, un nor, un câmp ce s-a umplut de culoare… ceva se schimbă mereu pe drumul către casă. Sau… poate tu ești cel care s-a schimbat.

Iubesc lucrurile care îmi reamintesc de ceea ce iubesc!

Uneori îmi place să mă întorc în timp… să retrăiesc momente, amintiri. Când mă întorc în prezent mă redescopăr pe mine și îmi imaginez viitorul. Atâta timp cât avem imaginație… nu există limite sau reguli. Suntem liberi să gândim și să visăm… și să credem… în noi!

bujori   11209675_914072761964393_6650869912823722906_n

Când simți că tot ceea ce te înconjoară te copleșește, găsește un loc de liniște și leagănă-ți sufletul luându-ți avânt din speranță! Și du-te acasă, oricât de departe ar fi acel „acasă”! Locul în care ai crescut te purifică, îți dă putere și te ajută să renaști.

Cel mai liniștitor lucru din lume este să știi că toți cei dragi sunt bine! Când le vezi zâmbetul, le auzi vocea sau îi privești în ochi, atunci ai cu adevărat sufletul împăcat!

Suflet călător…din când în când… întoarce-te acasă!

206169_416990398339301_75383776_n

Vară, mi-e dor de mare!

10392519_816665741705096_8924909918416142051_n

Astăzi… mi-e dor de mare! Statul la soare și pielea mea care se bucură sub bronzul abia așezat mi-au făcut dor de mare!

Acolo totul e mai ușor, până și bronzul se prinde mai repede. Și… acolo e ea! Marea! Între noi două a fost dragoste la prima vedere, iar Cupidon ne-a fost mama, care m-a dus de mână să văd răsăritul și să respir mirosul mării. De atunci, în fiecare vară, mi-e dor de mirosul ei și caut în fiecare întindere de apă un déjà-vu.

Când am crescut am descoperit romantismul mării noaptea… când luna, sunetul valurilor și nisipul ud sub tălpile goale formează cadrul perfect pentru un sărut. Și buzele-s sărate… și iubirea le îndulcește.

Lasă-mă să aștept răsăritul, privind orizontul! Lasă-mă să cred că, undeva, cerul și marea se ating!

Lasă-mi marea să-mi cânte în suflet! Când voi închide ochii și tot ce voi vrea să aud vor fi valurile, atunci păstrează tăcerea! Lasă și tu marea să-ți vorbească! E suficient să o cunoști cu adevărat o singură dată, apoi nu vei mai scăpa de blestemul ei! Dulce blestem de apă sărată! 

551851_440742259297448_1252956534_n     556447_437211422983865_2129725566_n

Ne petrecem viața pe scări!

Text publicat în Gazeta Românească

11139550_889329394438730_425564112_nCât timp petreci zilnic cu tine? Și nu mă refer la simpla ta prezență, ci la timpul în care gândurile tale sunt mult mai aproape decât ești fizic aproape de tine.

Mi-e dor de zilele în care trecerea timpului nici nu-mi trecea prin minte, când mă trezeam devreme doar pentru a vedea răsăritul, iar ceasul nu mă amețea cu rapiditatea rotațiilor sale!

Ne pierdem în gânduri, griji și vorbe, dar uităm atunci când vine primăvara să ne pierdem în frumusețea unui apus deasupra naturii abia renăscute.

Mă consider o norocoasă pentru că marea mea iubire este scrisul. Atunci când scriu, simt că sunt cu adevărat cu mine. Uneori mă pierd în toate lucrurile pe care le am de făcut, dar mă regăsesc întotdeauna în fața unei coli albe sau atunci când ating tastatura calculatorului. Am constatat că pot scrie chiar și atunci când nu scriu cu adevărat. Spațiul propriei minți este nelimitat. Poți scrie în minte și memora în suflet pentru că orice gând te formează și orice trăire îți conturează existența. Radu Beligan a spus “Nu vorbi niciodată despre tine. Scrie!”. E un gând bun, un stil de viață! Scrisul îți ordonează gândurile!

Când suntem prea ocupați și alergăm dintr-un loc în altul, iar timpul nu ne ajunge și ziua este mult prea scurtă, atunci uităm să gândim. Mi-am dat seama de cât de prinsă eram în graba mea, atunci când urcam scările cu o colegă pentru a ajunge la un curs. Pe scări m-am întâlnit cu o veche prietenă, ea grăbită, eu de asemenea. Am apucat doar să ne salutăm și să ne îmbrățișăm fugar. De ce? Pentru că nu aveam timp! Nu avem timp să ne fie dor și dacă dorul vine seara, în liniștea întunericului, a doua zi avem prea puțin timp să ne vindecăm de dor.

Am ieșit din haosul din mintea mea atunci când colega mea mi-a spus: “Ne petrecem viața pe scări!”. Avea dreptate! Vorbele ei au calmat furtuna din mintea mea. Suntem atât de grăbiți încât alergăm pe scări și nu mai avem timp nici măcar de acest lucru. Abia avem timp pentru lifturi, iar scările rulante ni se par prea lente. Dar când oare avem timp cu adevărat pentru noi?

Uneori… ai nevoie de un loc liniștit în care să îți asculți gândurile. Atunci crezi că ești singur, dar de fapt atunci ești cu adevărat cu tine!

Uneori ajungem să iubim fără să așteptăm nimic în schimb

Text publicat în Gazeta Românească

Singurătatea doare, te lasă fără lacrimi, îți oprește respirația. Te face să te consideri egoist pentru că vrei să ai oamenii lângă tine pentru o eternitate,  iar când ei obosesc și închid ochii pentru totdeauna rămâi singur… pierdut… și îți rămâne în minte ultima conversație, ultima privire, ultimul sărut… Și speri că indiferent de religie, mentalitate sau concepții îi vei revedea într-o zi în ceruri, în altă dimensiune sau măcar într-un vis.

Oamenii renasc atunci când reapar în mintea noastră și trăiesc veșnic atunci când rămân pentru totdeauna în sufletul nostru.

În viață există momente, evenimente care te îngenunchează și există oameni care te învață să mergi pentru a doua oară, care îți dau putere, care alungă teama și întunericul. Nu ne temem de întuneric. Ne temem de necunoscut, de vulnerabilitatea pe care ne-o dă întunericul și uneori de gândurile noastre care devin mai vizibile, atunci când nu putem vedea clar.

Uneori îmi place să mă întorc în timp… să retrăiesc momente, amintiri. Când mă întorc în prezent mă redescopăr pe mine și îmi imaginez viitorul. Atâta timp cât avem imaginație nu există limite sau reguli. Suntem liberi să gândim și să visăm… și să credem… în noi! Suntem liberi să căutăm iubirea! Iubim ca să zâmbim, ca să ne bucurăm de apusuri, ca să nu fim singuri. Iubim ca să ne simțim tineri și ca să îmbătrânim frumos. Uneori ajungem să iubim fără să așteptăm nimic în schimb… poate doar tot iubire. Atunci iubim cu adevărat! Nu poți stinge o flacără pe care ai aprins-o fără să vrei… iar dacă până la urmă o faci, te vei risipi în fumul în care flacăra moare.

Iubirea e în orice te înconjoară… în locuri, în oameni, în priviri, zâmbete, chiar și în lacrimi. Ne îndrăgostim de oameni, dar iubim timpul petrecut cu ei, clipele de fericire și amintirile dragi. Oricât am nega, avem nevoie de prieteni cărora să le spunem bucurii, neliniști, gânduri…gânduri pe care de multe ori nici noi nu le putem înțelege sau defini, dar ne liniștim în momentul în care le spunem cu voce tare și nu rămân ascunse doar în mintea noastră.

Suntem oameni și uneori superficiali. Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem că trăim, că suntem prezenți în viața celor dragi, a celor care ne iubesc! Ne grăbim prin viață în căutarea fericirii…

Nu grăbi lucrurile! Vei ajunge prea repede la final și vei pierde conținutul! Și până la urmă…fericirea e relativă! Depinde de oameni, de momente, de experiențe, dar mai ales de tine însuți, de capacitatea ta de a alege din viață lucrurile care îți conferă fericire și de a rămâne nepăsător la durere.

Un râs de bucurie sinceră sau un suspin de durere ascunsă? Ești dirijorul propriei vieți! Alege portativul potrivit!

10836307_813723845332619_1440623922_n